Slider Text
slide_image slide_image slide_image slide_image slide_image slide_image slide_image slide_image slide_image slide_image slide_image slide_image

Odorheiu Secuiesc

Oraşul Odorheiu Secuiesc este situat la marginea sud-estică a Transilvaniei, de-a lungul celor două maluri ale cursului superior al Râului Târnava Mare, la o altitudine de 477 de metri. Oraşul, vechi de aproape 700 de ani, a fost denumit de-a lungul timpului în mai multe feluri: Atena Secuiască, Areopolis, oraşul-mamă al secuilor. Orbán Balázs, "cel mai mare secui", în opera sa "Descrierea Ţinutului Secuiesc", editată în anul 1868, face următoarea mărturisire: „Mi-e drag şi iubesc acest loc, oraşul-mamă al pământului meu natal, Ţinutului Secuiesc, căci aici mi-am urmat şcolile, aici s-a născut sufletul meu şi a început  deşteptarea spiritului meu, aici mi s-a întipărit în suflet acel sentiment înflăcărat, care poartă numele de iubire de ţară, principiul cel mai nobil al sufletului, aici am învăţat trecutul patriei mele, aici am făcut cunoştinţă cu măreaţa sa istorie, aici s-a născut în mine, odată cu conştientizarea propriei persoane, sentimentul de iubire de ţară şi de libertate care mi-a hotărât destinul vieţii.” 

Oraşul Odorheiu Secuiesc, capitala fostului comitat Odorhei, cu aproximativ 33.000 de locuitori, este al doilea în rândul celor mai populate municipii din judeţul Harghita, şi, de asemenea, este un important centru economic şi cultural al Ţinutului Secuiesc.

Vestigiile preistorice găsite în împrejurimile dealului Szarkakő, hotarul de est al oraşului, pe dealul Budvár, situat în partea de sud-vest a oraşului, şi pe teritoriul de astăzi al oraşului, demonstrează o prezenţă umană de mai multe milenii. De asemenea, este dovedit din punct de vedere arheologic că în centrul de azi al oraşului, în locul Cetăţii Székely Támadt, aflată în ruine în prezent, odinioară se întindea o tabără militară romană, un castru şi o aşezare civilă. Lucrările arheologice şi lucrările de sistematizare a teritoriului au scos la iveală vestigii considerabile care aparţin perioadei migraţiei popoarelor şi care constituie o moştenire lăsată de populaţia din epoca lui Árpád.

Evoluţia din epoca medievală a oraşului Odorheiu Secuiesc se leagă de secuime. Prima atestare a oraşului se face în anul 1332, în registrul dijmelor papale sub denumirea de Uduorhel, centru al diaconiei  Telegdi. Numele de Odorhei (Udvarhely ) este menţionat pentru prima dată într-un act din epoca lui Iancu de Hunedoara (Hunyadi János), din anul 1448. Este amintit şi într-un act din 1485 ca oppidum Wduarhel, având statut de târg.

Primele date privind statutul deosebit al Scaunului Odorhei provin din anul 1499, când, cu ocazia dietei de la Rákosmező, este amintit ca Scaunul principal al ţării. Primul document care atestă privilegiile primite este cel care a fost dăruit de regina Izabella a Ungariei şi este datat din anul 1558. Prin acest document regina a asigurat scutirea de impozite a târgului şi l-a învestit cu dreptul de utilizare a sigiliului şi a stemei proprii. Stema oraşului se constituie dintr-un cap de urs, inimă şi coroană pe o sabie ţinută de o mână cu braţul în armură, înconjurate de cinci stele aurii, totul pe un fond albastru. Sigiliul are inscripţia circulară: „Sigillum Oppidi Siculicalis Udvarhely” (sigiliul Târgului Odorheiu Secuiesc).

În oraş s-a ţinut de mai multe ori Adunarea Naţională a secuilor şi de inspecţie a trupelor, iar pentru o scurtă vreme a funcţionat aici Curtea Supremă Secuiască, care se ocupa de cazurile juridice din întregul Ţinut Secuiesc. De aici se trage denumirea de scaun-mamă sau oraş-mamă al Secuimii.

Datorită poziţiei centrale în regiune a oraşului Odorheiu Secuiesc, economia acestuia a fost determinată timp de mai mult de 300 de ani de viaţa negustorească şi de cea a breslelor.

În dezvoltarea spirituală a oraşului, un rol deosebit le-a revenit călugărilor stabiliţi aici în Evul Mediu, dar şi aşezării oraşului la graniţa dintre regiunile catolice şi cele protestante. Viaţa culturală a oraşului a fost influenţată şi de reforma religioasă.

Oraşul devastat de lupte, de epidemii şi de calamităţi naturale, începe să-şi revină în secolul al XVIII-lea, când dezvoltarea breslelor a luat un nou avânt şi au fost construite clădirile în stil baroc care definesc şi astăzi aspectul zonei centrale: Biserica franciscanilor, vechiul Colegiu reformat, Biserica reformată, Biserica parohială de pe muntele Sfântul Nicolae.

Ideile iluminismului pătrund în regiune pe la sfârşitul secolului XVIII-lea. Sub influenţa acestora, Baczkamadarasi Kis Gergely sprijină educaţia muzicală şi organizează un cor în incinta Colegiului reformat, iar Szigethi Gyula Mihály iniţiază mişcarea de activitate teatrală pentru a susţine educaţia culturală în limba maternă. Profesorul de gimnaziu, Zsombori József, a scris un studiu referitor la problemele reînnoirii limbii.

În epoca denumită cea a reformelor, strădaniile vieţii culturale nu difereau de cele din perioada ilumunismului. În această perioadă, obiectivul primordial a fost soluţionarea problemelor naţiunii şi a solicitărilor de reforme din partea lumii burgheze. Acum, viaţa ştiinţifică ia un nou avânt, şi sosesc la Odorhei şi primii actori ai trupelor  de teatru ambulant.

În timpul revoluţiei din 1848-1849, trupele imperiale au ocupat şi au prădat oraşul, care a fost eliberat în timpul expediţiei militare de iarnă-primăvară a generalului Bem. Căderea revoluţiei a fost urmată de neoabsolutism, perioadă în care dezvoltarea oraşului a cunoscut un impas, urmând a lua un nou avânt abia prin anii 1860.

Perioada de dezvoltare cea mai dinamică în evoluţia oraşului Odorheiu Secuiesc se suprapune cu perioada începută în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, perioada compromisului austro-ungar. Procesul de formare a clasei de mijloc şi urbanizarea au fost definitorii în formarea aspectului caracteristic al centrului oraşului, din perioada monarhiei. Strada Kossuth, Piaţa Centrală, Strada Bethlen şi micile străzi dimprejur cu magazinele şi casele construite în diferite stiluri, clădirile clericale şi publice care evocă atmosfera vremurilor vechi, paşnice şi care fac parte din monumentele arhitecturale ale oraşului.

În noua situaţie istorică ce a urmat Primului Război Mondial, aspectul oraşului nu s-a modificat semnificativ, a rămas oraş de meşteşugari şi de comercianţi. Dificultăţile economice ale perioadei nu se resimţeau în viaţa culturală. Proporţia intelectualilor era în creştere, mica burghezie şi bisericile şi-au păstrat asociaţiile înfiinţate la începutul secolului, astfel încât exista un cadru prielnic amatorilor de cultură, păstrării tradiţiilor şi autoperfecţionării. Şcolile au asigurat în continuare elevilor educaţia de calitate, existau cercuri pentru elevi, coruri şi trupa de teatru pentru amatori. Pe lângă organizaţiile tradiţionale, în această perioadă apar şi asociaţiile sportive.

Regimul comunist ajuns la putere după cel de al II-lea Război Mondial a însemnat şi pentru Odorheiu Secuiesc începutul unei perioade contradictorii. În anul 1948, a început naţionalizarea, iar în anul 1949, procesul colectivizării. În anii 1960, apariţia posibilităţilor de muncă datorită industrializării socialiste a atras forţa de muncă din localităţile apropiate, astfel încât, până prin anii 1990, numărul locuitorilor din oraş a devenit de patru ori mai mare, iar structura socială s-a modificat semnificativ. Odată cu reorganizarea administrativă din anul 1968, prin apariţia judeţelor, oraşul a pierdut rolul său de centru administrativ, dar a primit rang de municipiu.

La sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, presiunea economico-politică a slăbit relativ, astfel încât se înregistrează o anumită evoluţie şi în viaţa culturală. Atunci a fost organizat pentru prima dată Festivalul de Muzică Populară şi Dans Popular Szejke, însoţit de o defilare spectaculoasă stradală, festival existent şi astăzi, Festivalul de Muzică Estivală Siculus, care a revigorat viaţa muzicii uşoare maghiare din România şi care a fost interzis până la urmă. De asemenea, în această perioadă începe mişcarea de dans popular, numită táncház, iar trupa de teatru amator din oraş ajunge la statutul de teatru popular în anul 1977.

Odorheiu Secuiesc, a devenit între timp un centru regional cu o însemnată putere de atracţie asupra localităţilor din zonă, şi asta nu numai datorită faptului că, după schimbarea din decembrie 1989, s-a dovedit a fi receptiv la oportunităţile ivite, dar şi pentru că îndeplinea un rol economic, social şi cultural definitoriu în regiune.

În ultimele decenii, Odorheiu Secuiesc şi-a păstrat şi şi-a consolidat aspectul de oraş al şcolilor, sprijinindu-se pe valorile tradiţionale şi înfiinţând instituţiile culturale şi educaţionale, consolidându-şi permanent sfera civilă, astăzi constituind unul dintre centrele spirituale ale maghiarilor din România.